O parabola monahala zice: „Nu cere de la Dumnezeu darul vindecarii, ci darul de a-ti vedea propriile pacate!“.

De ce este mai important al doilea dar? Pentru ca daca-ti vei vedea pacatele si le vei indrepta, tu nu te vei mai imbolnavi niciodata, si deci nu vei avea nevoie de darul vindecarii.
Care sunt pacatele, cum pot fi cunoscute si ce boli ne pandesc dinspre ele? Cum se reflecta, in planul sanatatii, incalcarea poruncilor revelate? Privind cazuistica bolnavilor, privind efectul, vezi ca unul dintre taietorii vietii sunt grijile: obsesiile, rumegarea gandurilor. Cineva spunea chiar ca grijile sunt „pacatul insusi“. Ele sunt pacatul impotriva propriei tale naturi. Pacate cu urmari asupra sistemului nervos sau acele boli care tin de somatizari nervoase.
Si pacatul „negru“: mania, dusmania, osandirea aproapelui. Pe drept s-a spus într-o parabola atonita, ca: un om care faptuise multe greseli in viata lui, a dobandit totusi mantuirea pentru ca n-a ocarat niciodata! Adica acela a avut o mare virtute: n-a osandit pe semenul sau, nici cu vorba, nici cu gandul.
Foarte rar se intreaba omul ce legi universale a incalcat. Abia cand se imbolnaveste, el sta uneori sa se intrebe de ce s-a imbolnavit. Tratamentul medical este util în crize, dar este ineficient în destin. Caci restabilirea temporara, sau iesirea din criza, este doar începutul adevaratei vindecari. Trebuie purificata radacina.
Restabilirea deplina a sanatatii sta in practicarea respectului fata de cele trei legi universale:
– relatia armonioasa cu semenul;
– relatia armonioasa cu sacrul;
– respectul vietii in toate formele ei, incepand de la nivelul personal, pana la forme de viata elementare.

Exista o relatie intre erori si imbolnavire? Putem preveni sau remedia o imbolnavire prin eliminarea erorilor? Dar intre personalitate si boala, exista o relatie? Da, sigur ca exista! Un coeficient de personalitate bun presupune armonie, deci sanatate mentala si sanatate somatica.
„Rumegarea gandurilor“ are efect asupra aparatului digestiv, pentru ca, desi este simbolica, se reflecta in planul concret. Simbolurile au o putere foarte mare. Noi „rumegam“ simboluri, si daca nu le digeram, aparatul digestiv se îmbolnaveste. Dar nu toate aceste „rumegari“ duc la cancer.
Cunosc cazul concret al unui barbat care facea curse intre sotie si amanta, una locuind in cartierul Pionerilor–Tineretului, iar alta în Militari. Ele nu au stiut niciodata una de alta. Personajul masculin nu mai este în viata, a murit de cancer la tubul digestiv. El nu a reusit sa digere aceasta situatie adulterina, deci o situatie de pacat mortal. In asemenea cazuri se constata imbolnavire de cancer — cand se savarseste un pacat mortal! El a murit; daca ar fi reusit sa „digere“ aceasta situatie duplicitara, credeti ca scapa de cancer? Este o nedreptate a naturii. In natura exista o echilibrare a campurilor, iar daca el ar fi scapat, nepasandu-i prea mult de adulter, boala s-ar fi reflectat în urmasul sau.
Ati putea sa ma întrebati: din moment ce intotdeauna binele este recompensat, iar raul este pedepsit, de ce nu sporeste binele si raul de ce nu descreste? Sf. Augustin a dat raspunsul la aceasta intrebare: raul nu scade pentru ca, desi este pedepsit intotdeauna, acest lucru se întampla cu mare intarziere. Niciodata imediat. Si, pana la pedeapsa, omul are timp sa mai faca 100 de pacate… El primeste o pedeapsa pentru pacatul pe care l-a facut acum cinci ani; intre timp a mai facut 100 de pacate, pentru care nu este pedepsit imediat, ci peste alti cinci ani.
Iata de ce mecanismul bio feed–back nu functioneaza atat de perfect la rasa umana. Totusi intarzierea care se produce in primirea binelui si la gestionarea raului este buna pentru om. Pentru ca se intampla atata rau incat, daca am fi pedepsiti imediat, maine n-am mai fi. Faptul ca suntem pedepsiti cu intarziere este o sansa, pentru unii, sa se salveze.
Cei sensibili, cei care pot sa-si insuseasca o lectie se salveaza prin aceasta intarziere. Ceilalti — intunecatii, inchisii, ingustatii, cei care nu simt — acumuleaza pacate in plus! Acesta ar fi un mecanism lent de intoarcere a culpei, a pedepsei pentru culpa.
Trebuie sa intelegem ca nu orice „rumegare“ de ganduri va aduce disfunctii grave în aparatul digestiv. Toti oamenii digera ganduri, e drept, dar ei se impart in doua categorii:
– unii fac pacate impotriva semenului: prin ura, agresivitate, manie
– altii pacatuiesc impotriva lor insisi – e vorba de auto-agresivitate, culpabilizare.
Urmarea in imbolnavire este diferita, la fiecare dintre aceste doua categorii. Omul de care vorbeam mai devreme, care facea curse intre sotie si amanta, comitea un pacat impotriva semenului, un pacat foarte grav, care a avut o urmare la fel de grava.
Pacatul impotriva semenului este mult mai grav decat acela care se produce cand rumegi ganduri care te privesc pe tine si care nu vizeaza un atac impotriva celui de langa tine. Si aici se pot deosebi numeroase situatii, „nuante“. „Rumegi“ ganduri cand te-a vexat cineva si nu esti destul de pregatit launtric sa intelegi ca nu te-a vexat ca om, ci o nevroza. Daca ar intelege asta, oameni nu ar mai „rumega“ ganduri. Este o categorie mai inofensiva, care nu determina boli incurabile, dar care poate evolua spre o nevroza de caracter. Asta înseamna blocaje psihice, ineficienta sociala si o mahnire care poate sa-ti întunece viata si sa-ti micsoreze bucuriile.
Sa luam cazul unei persoane care reactioneaza spunandu-si: „Nu merit sa traiesc, ma simt inutil pe acest pamant…“. Daca nutriti asemenea ganduri, puteti fi siguri ca va asteapta o pedepsire. Culpa impotriva ta insuti este mai putin grava decat culpa impotriva semenului, dar tot foarte grava este. Nemultumirea de sine, neincrederea in propria persoana duce la dizarmonii psihice, la un randament scazut si o micsorare a posibilitatilor, dar mai pot duce la dezechilibre somatice. Multe boli ale simturilor — boli de vedere, de auz, de perceptie — vin din nemultumirea fata de sine. Nu este putin lucru. Bolile vazului vin dintr-o frica de viitor, de pilda, din frica de a vedea inainte. Unele conjunctivite grave vin dintr-o frica de viitor. Uitati-va ce masinarie complicata este omul, cum neincrederea in sine poate duce la o boala de vedere.
Si timiditatea este o culpa impotriva ta. Nemultumire, neincredere, rejectarea vietii. Acel „nu merit sa traiesc“, „nu merit prea multe de la viata“. Acea stare retractila.
Categoria care se auto-culpabilizeaza este foarte expusa la imbolnaviri. Cunosc cazul unei fetite de 10 ani, victima a conflictelor din familie. Parintii se despart, dar în chip scandalos si traumatizant pentru copil. Exista despartiri care produc un stres imens, cum sunt cele din cauze adulterine, sau cele legate de dizarmonii mentale ale unuia dintre parinti, despartiri care lasa traume asupra copilului. Fetita de care spuneam a capatat o labilitate extrema, a facut un sindrom de posesiune. Adica a inceput sa se manifeste ca o posedata. Cazul s-a rezolvat foarte greu, cei mai buni terapeuti cautand sa-l elucideze. Un caz elucidat se trateaza mai usor. In mintea sa, copilul inventase un agent pedepsitor: deci demonul care o poseda era o elaborare a mintii sale. Ea se credea vinovata de ruptura parintilor, ruptura care a avut atata violenta incat a nascut inconstient, in ea, un mare sentiment de culpabilitate. Ea nu si-a zis constient: „Eu, copilul, sunt cauza rupturii dintre parinti…“, ci sensibilitatea sa copilareasca, neavand un prag de toleranta la agresivitate, a sucombat.
A sucomba înseamna a nu mai putea lupta. A nu mai lupta inseamna ca tu te vezi nu numai ca victima, ci si vinovat de ce s-a petrecut. In mintea fetei a aparut deci aceasta idee si atunci ea a cautat un agent pedepsitor, puternic, care s-o sprijine in actiunea ei inconstienta de auto-eliminare. Si atunci a dobandit sindromul de posesiune si intr-insa au aparut manifestari diavolesti. Sub hipnoza dialogand cu ea, terapeutul a intrebat: „Cine esti tu, cel care chinui aceasta fetita?“, iar copilul raspundea cu glas schimbat: „Eu sunt diavolul, vreau sa iau viata acestei fetite!“. Acest agent pedepsitor din mintea fetitei trebuia s-o suprime, trebuia s-o chinuie atat de tare, incat sa o elimine.
Fetita a fost la un pas de moarte, insa a fost eliberata prin colaborarea intre un preot si un psiholog. De ce era nevoie de un preot? Pentru ca noi avem un modelaj cultural atat de profund impregnat de credinta incat, daca entitatea „diavol“ se manifesta, inseamna ca subconstientul nostru poate fi reparat prin entitatea „sacerdot“. In mod obligatoriu, deci, a trebuit sa fie chemat un preot, deoarece un psiholog singur nu ar fi putut duce la capat terapia acelei fetite.
De altfel, daca te auto-culpabilizezi, predispozitia de a „achizitiona“ o boala psihica este si mai mare. Sugestibilitatea este mai mare la auto-culpabil, ca si predispozitia de a „achizitiona“ o boala psihica.....

Fragment din cartea lui Vasile Andru - Rugaciuni cu puteri vindecatoare

Articole